Despre București, oameni și clădiri (II)

O plimbare pe Bulevardul Dacia, de la Calea Victoriei până dincolo de Piața Gemeni și Liceul ”Dimitrie Cantemir”, este o adevărată lecție de istorie a Bucureștiului și a principalelor stiluri arhitecturale de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. 

Continuăm periplul din jurul Bulervardului Dacia. După ce în prima parte am vorbit despre zona din jurul Pieței Spaniei, în această parte vom vorbi despre clădirile uluitoare din proximitatea Parcului Ioanid. 

Primele atestări ale zonei le găsim de prin secolul  al XVII-lea, când un ofițer al lui Contantin Bârncoveanu, pe numele său David Corbea , ar fi trăit aici.
Prin a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, locul era cunoscut ca ”Mahalaua Ceauș David”. Cele mai vechi clădiri din această arie sunt Biserica Icoanei și Biserica Dichiu, ambele refăcute de mai multe ori și aflate pe aceeași stradă (Icoanei). Denumirea primei biserici și totodată și a străzii este dată după o icoană a Maicii Domnului  - ce datează din 1682 - dăruită de către Constantin Brâncoveanu acestui lăcaș de cult, icoană care a adus o mare faimă bisericii. 

Din punct de vedere stilistic, icoana aparține școlii de pictură brâncovenescă și o reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus în brațe, așezată pe un jilț, având în dreapta și în stânga pe Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Hristos este reprezentat binecuvântând și ținând în stânga un papirus, semnificând înțelepciunea. Această icoană a fost ferecată în argint de Filip Nicolau Argintarul în anul 1682 și a fost așezată în naosul bisericii . (https://doxologia.ro/liturgica/iconografie/icoana-maicii-domnului-de-la-biserica-icoanei)

La sârșitul secolului al XIX-lea, denumirea zonei se schimbă, dar și terminologia, astfel mahalaua face loc suburbiei, iar marginile suburbiei reies clar din Ghidul Străzilor din 1907, Suburbia Icoanei fiind circumscrisă de străzile Romană (astăzi str. M. Eminescu), Alecu Russo, Icoanei și Polonă. 

Cu mult înainte de apariția grădinilor publice amenajate (parcurile), cu ocazia unor evenimente, sărbători legale sau religioase, oamenii aveau obiceiul de a se plimba și a petrece în spațiile naturale, acolo unde se trânteau pe iarbă sau pur și simplu mâncau și beau. Astfel de locuri erau numite Grădini, ele chiar fiind grădini publice sau private, unele având culturi de viță-de-vie sau pomi fructiferi. Spațiul de astăzi al zonei Ioanid a fost propietatea Agăi Pană Băbeanul (1780-1860) și denumită Grădina Breslea, după un strămoș de-al lui Băbeanu. Aceasta este cumpărată în prima jumătatea a secolului al XIX-lea de către librarul și editorul George Ioanid  (1817 - 1907). Despre el se știe că avea o editura pe Calea Victoriei și una dintre primele librării din București. În martie 1868, ca o recunoaștere a activității sale, Ioanid primește titulatura de Furnizor al Curții Domnitorului Carol I. 

După moatea lui Ioanid (1907), moștenitorii vând propietatea Primăriei Capitalei, în anul 1909. Aceasta avansase un proiect  pentru crearea unui cartier de vile încă din anii 1890-1891, dar acesta fusese abandonat între timp. Odată cu achiziția Gradinii Ioanid, proiectul reintră în actualitate, în perioada în care Primar era Vintilă Brătianu, cel care avea să devină Prim-ministru al României între anii 1927-1928. El este autorul moral al lotizării Grădinii Ioanid. 

Proiectul lotizării Ioanid îl are ca autor inițial pe arhitectul Ion Mincu, dar proiectul său, care cuprindea o suprafață mai mare, nu a fost finalizat în totalitate. Cele mai multe surse îl indică pe arhitectul Ion Dimitrie Berindei ca autor al lotizării finale a parcelei Ioanid.

În proiectul acestuia au fost luate ca model mai multe parcuri Europene, printre care unele scuaruri englezesti, dar mai ales grădinile franțuzești. Modelul acestora a fost cel ce a inspirat proiectul, în special cel al Parcului Monceau de la Paris:

Totuși, comparând modelele menționate și privind la felul în care a fost realizat Parcul Ioanid, putem constata că nici scuarurile englezești și nici Grădinile Pariziene nu se regăsesc întocmai în proiectul românesc, ci că există foarte multe elemente ce individualizează puternic Grădina bucureșteană.  

Pe lângă foarte multe informații pe care le-am dobândit direct, prin vizitarea cu diverse ocazii a multora dintre imobilele descrise aici, de la diverși locuitori ai zonei, vecini și prieteni, multe detalii tehnice provin dintr-o lucrare excepțională, amplă și foarte bine documentată, pe care o recomand tuturor celor ce vor să afle amănuntele realizării Parcului Ioanid și a cartierului de vile aferent, lucrare intitulată Lotizarea și parcul Ioanid, de Cristina Woinaroski, Editura Simetria.

Proiectul Ioanid a însemnat, însă cu mult mai mult decât realizarea unui parc! Primăria și-a argumentat demersul prin crearea mai multor străzi care să faca legătura, pe de-o parte, între Piața Romană și Piața Gemeni, iar pe de altă parte, între Piața Gheorghe Cantacuzino și Șos Stefan cel Mare. Pentru acest scop au fost realizate  mai multe expropieri în interes public. 

O situație aparte o are propietatea lui Mișu Paul Gunesh, de pe strada Țăranilor  nr. 47 (astăzi str Aurel Vlaicu nr. 41, colț cu Bulevardul Dacia).  Acesta era unul dintre florarii regelui, avea o florărie chiar pe actuala stradă Aurel Vlaicu, dar și o alta pe Calea Victoriei. Primăria a încercat din răsputeri să răscumpere propietatea acestuia, dar s-a lovit de refuzurile repetate și de prețul foarte mare cerut de Gunesh. Casa florarului, deși frumoasă, nu se încadra în aliniamentele Primăriei, dar în final a rămas nedemolată, astfel încât astăzi este cea mai veche clădire din zonă, fiind construită în anul 1899.

În final, împărțirea Grădinei Ioanid a format 25 de parcele și două străzi complet noi (Bulevardul Dacia și str. Dumbrava Roșie), iar condițiile de construcție pe acestea au fost extrem de dure, unii dintre propietari nereușind să se înscrie în regulament și cerând aprobarea Primăriei pentru depășirea termenelor de execuție, din cauza unor motive diverse, cel mai des fiind invocată criza provocată de război. Totuși, lecturând condițiile de mai jos și urmărind astăzi rezultatul final, având în vedere marile personalități ale timpului care au construit și locuit în aceste clădiri, frapează (pentru dezvoltatorii imobiliari de astăzi) scrupulozitatea și grija față de aceste reguli, toate propietățile repectând la virgulă regulamentul:

Câți dintre dezvoltatorii imobiliari de astăzi mai respectă atât de riguros autorizația de construcție dată de Primărie???

Iată cum arătau cele 25 de parcele în finalul lotizării. Numerele parcelelor sunt importante pentru a putea urmării, mai jos, poziția fiecărei case în parte:

Parcela Nr. 1, strada Polonă nr. 8, colț cu Bulevardul Dacia - găzduiește una dintre cele mai impozante vile, fostă Ambasadă a Irakului,  avându-l ca propietar inițial pe Constantin Geblescu, senator la acea vreme, provenind dintr-o familie de mari propietari de pământuri în Oltenia. Pentru această parcelă s-a licitat intens, poziția fiind foarte solicitată, dar în final a fost adjudecată de familia Geblescu. Vila a fost proiectată de arhitectul Petre Antonescu în stil eclectic, de factură renascentist franceză, cu decorații baroce:

După ce, în urmă cu mai mulți ani, Ambasada Irakului a fost mutată, vila a ajuns sediul mai multor agenții guvernamentale si, din păcate, întreținerea ei este foarte precară, unele elemente fiind vizibil deteriorate. 

Parcela nr. 2, strada Polonă nr. 6 - este astăzi Ambasada Arabiei Saudite, dar câștigătoarea licitației din 12 iunie 1910 a fost Elena Sturdza - Scheianu, cea care a construit vila și a locuit aici la început.

Aceasta era fiica boierului și cărturarului moldovean Dimitrie Sturdza-Scheianu (1839-1920) -  membru de onoare al Academiei Române - și a soției acestuia, Elisabeta, fiica lui Teodor Ghica-Deleni, membru al ramurii moldovenești a Ghiculeștilor.

Avându-l ca arhitect pe Paul Smărăndescu, clădirea este păstrată astăzi în condiții acceptabile, deși, de-a lungul timpului a suferit transformări funcționale multiple, de la locuință unifamiliară, la două apartamente separate, apoi Școala Irak, iar astăzi Ambasadă, dar flexibilitatea planurilor clădirii a permis toate aceste schimbări.

Parcelele nr. 3-4, strada Polonă nr. 4 - sunt pe două loturi cumulate, având o suprafța de peste 2000 mp. Vila imensă de pe acest loc, un adevărat castel, i-a aparținut Adinei E. Costinescu (1856 - 1936), născută Tătăranu, provenind dintr-o veche familie de boieri din Buzău - Râmnicu Sărat. Adina Costinescu este cea de-a doua soția lui a Emil Costinescu, finanțist liberal care a trăit între anii 1844 - 1921. 

Arhitectul somtuoasei clădiri este reputatul I. D. Berindei. 

De-a lungul timpului, imobilul a trecut prin mai mulți propietari. Astfel, moștenitorii lui Emil Costinescu vând vila, în anul 1940, Băncii Intreprinderii Miniere și Aurifere.  Până acum câțiva ani, casa a fost sediul Ambasadei Japoniei la București, iar astăzi în ea funcționează Grădinița privată Ioanid.

Parcela nr. 6, strada Polonă nr. 2 -  este câstigată la o licitație complicată de Clementina Frunzeanu, dar imobilul a fost construit de către Iatan Poenaru, care le-a încredințat proiectul viitoarei clădiri arhitecților Paul Smărăndescu și Ioan D. Berindei. 

Până acum foarte puțin timp vila a fost reședința Ambasadorului Canadei la București.

Cu această parcelă am epuizat vilele adiacente Parcului Ioanid situate pe strada Polonă. În partea următoare ne vom ocupa de celelalte parcele din lotizarea Ioanid, precum și de alte imobile de patrimoniu din zonă.