Despre București, oameni și clădiri (I)

Nu știu alții cum sunt, dar mie îmi place enorm Bucureștiul! Sâmbăta și duminica... Și atunci când sunt alte sărbători legale... Adică atunci când Bucureștiul este mult mai liber, așa cum îl știu eu din vremea copilăriei mele, atunci când străzile erau, în mijlocul zilei din cursul săptămânii, așa cum sunt astăzi în zilele de duminică! În celelalte zile îl destest, pentru că a devenit un oraș înfiorător de aglomerat, un loc unde este din ce în ce mai greu să respiri!

După ce am văzut o bună parte din această lume, pot să afirm, fără rezerve, că Bucureștiul este unul dintre cele mai frumoase orașe, dintre cele mai ofertante, printre cele mai pline de viață culturală, o capitală cu parcuri uriașe, clădiri uluitoare prin bogăția arhitecturală, cartiere cu o istorie nemaipomenită! Aș spune că putem pune urbea de pe malurile Dâmboviței în top 30 cele mai frumoase de pe glob!

Poate afirmația că viață culturală bucureșteană este una dintre cele mai bogate din întreaga lume șochează, dar este purul adevăr: în capitala României nu există zi din săptămână fără cel puțin un eveniment muzical (la Filarmonică, Radio, Operă, Operetă, Muzeul Cotroceni, Conservator, Casa Lipatti, Uniunea Compozitorilor etc.) sau un spectacol de teatru, un vernisaj etc. Sunt unele zile din  săptămână cu zeci de evenimente culturale!..  

Bucureștiul a evoluat încet, de la târgul secolelor XV – XVII, care în 1659 devine capitală a Valahiei, la revoluția urbană de la finalul secolului al XIX-lea, până la metropola care a ajuns astăzi, când populația a trecut bine de 4 milioane de locuitori, incluzând aici și suburbiile. Pe lângă locuitorii care, în acte, figurează ca locuind în București, sunt mulți oameni care trăiesc și muncesc de ani de zile în acest oraș, dar figurează cu domiciliul în alte localități. Probabil că și fondurile accesate, dar si programele de dezvoltare ar putea fi altele dacă - oficial - orașul ar figura cu numărul real de locuitori, nu cu un număr fictiv, care nu mai corespunde de mult realității! 

Deși trec zilnic pe străzile orașului, puțini oameni știu câte ceva despre clădirile care îi înconjoară, despre felul în care au fost construite, despre primii propietari și istoria acestora, despre ce era în acele locuri înainte de a exista construcțiile din prezent.

În cele ce urmează am să fac o prezentare, în mai multe părți, a zonei în care m-am născut și locuiesc, un loc ce are o istorie aparte și care, statistic, deține cele mai multe monumente de arhitectură din București: zona Bulevardului Dacia, foarte aproape de actuala Piață a Spaniei și Parcul Ioanid, locuri pe care le prețuiesc enorm și pe care le voi considera întotdeauna acasă. De altfel și părinții mei au locuit în aceeași zonă, pe străzile din apropiere, de la o vârstă foarte fragedă.

De când mă știu mi-a plăcut să hoinăresc prin cartier (și astăzi o fac!) și să cunosc istoria caselor și a oamenilor. În perioada copilăriei mele, Bulevardul Dacia era mai scurt: începea de la intersecția străzii Mihail Eminescu cu Calea Dorobanților, de lângă fostul Hotel Dorobanți (actualul Sheraton) și ținea până la intersecția cu strada Icoanei, nu departe de casa natală.  De acolo începea strada Orientului, care ținea până la intersecția cu strada Galați (fostă și actuala Vasile Lascăr) și Piața Gemeni, iar, mai departe, până la Calea Mosilor, strada se numea Taras Sevchenko (poet ucrainean). Prin anul 1987 au început lucrările la Bdul Barbu Văcărescu, care face legătura cu aeroportul Băneasa. Atunci a fost construită linia de tramvai care lega aeroportul cu Piața Sfântul Gheorghe (Km 0). De la intersecția Barbu Văcărescu cu Șos. Ștefan cel Mare, tramvaiul circula pe str. Tunari, iar apoi continua pe strada Alecu Russo și se intersecta cu str. Icoanei și Bulevardul Dacia. Ca să poată face joncțiunea cu cealaltă linie de tramvai (16) care circula de pe strada Viitorului și apoi pe str. Galați (Vasile Lascăr) către Sfântul Gheorghe, Ceaușescu a hotărât să lărgească strada Orientului, demolând mai multe case sau părți din acestea. Apoi, instantaneu, s-a gândit să facă același lucru și cu strada Taras Sevchenko. A demolat multe case, pe unele le-a tăiat în două, literalmente, și a ajuns cu bulevardul până la Calea Moșilor, arteră care fusese refăcută în forma actuală încă din 1983. Astfel, de la strada Icoanei și până la Calea Mosilor, Bulevardul Dacia a fost prelungit. O altă bucată, cea dintre Piața Romană și Calea Griviței a fost făcută prin 1988, după același model. O parte din strada Nicolae Iorga a fost demolată complet, alte case au fost retezate și s-a ieșit în Calea Victoriei, iar apoi la Calea Griviței, formând, în numai o saptămână (atât a durat construcția bulevardului !) ceea ce cu umor numeam ”Bulevardul dintre cele două WC-uri”, pentru că atât la Piața Romană, cât și la capătul celălalt, pe Calea Griviței, erau două WC-uri publice...
V-am zăpăcit cu atâtea denumiri de străzi? Puteți urmării pe harta de mai jos traseele!

Să ne întoarcem la Bulevardul Dacia original, cel de la Calea Dorobanți și până la str. Icoanei. Datorită faptului ca tot bulevardul era plin de ambasade, circulația autoturismelor era interzisă, doar mijloacele de transport având acces liber. De altfel, toată zona era mai greu accesibilă cu autoturismul. Si strada paralelă, Dumbrava Roșie, și ea plină de ambasade, dar si alte câteva din jur erau tot timpul libere, circulația fiind restricționată. Este și motivul pentru care părinții mă lăsau, fără probleme, să circul singur către Parcul Ioanid, acolo unde a fost locul de joacă al copilăriei mele. Tot parcul era înconjurat de ambasade, era păzit non-stop, deci foarte sigur. Adesea acolo veneau să se joace și copii ai membrilor corpului diplomatic al misiunilor consulare. Eram prieten cu mulți dintre ei, spre disperarea părinților mei care se temeau de problemele cu Securitatea, instituție ce nu tolera deloc relațiile cu ”străinii”. Îmi aduc aminte că într-una dintre clădiri era Ambasada Sudanului, iar fiul ambasadorului, Mahyr, un băiețel de vreo 7 ani, venea tot timpul în parc cu bicicleta. Într-o zi, în timp ce ne jucam a început ploaia. Eu am vrut să mă adăpostesc în foișorul din centrul parcului, dar Mahyr nu a vrut. ”Mie îmi place ploaia - mi-a zis, într-o română perfectă - pentru că la mine în țară nu plouă niciodată!” Și am rămas acolo, în ploaie, amândoi, încă vreo oră, ajungând acasă fleașcă, spre ”bucuria” mamei...
Dar despre parcul Ioanid am să vorbesc pe larg mai încolo, în partea a II-a. Să ne întoarcem însă mai aproape de casa mea: în Piața Spaniei!

La jumătatea secolului al XIX-lea terenul pe care se va realiza Piața Spaniei făcea parte din propietatea unui anume Sterie, vecin cu Radu Cârciumarul, lângă o groapă de nisip, în apropierea maidanului Preotesi Văduva și maidanului lui Ceauș David. Poate nu vă vine să credeți, dar locul aflat astăzi în inima Bucureștiului era atunci încă o zonă rurală, la periferia orașului, iar modificările abia începeau treptat să apară și să transforme mahalaua. 

După cum se poate vedea și pe site-ul ideiurbane.ro, la începutul secolului al XX-lea, pe acest amplasament era Crematoriul de gunoaie al zonei, Bulevardul Dacia era în stadiul de proiect și începe, în apropiere, lotizarea  spațiului care va deveni Parcul Ioanid.

Centrala a II-a telefonică (automată) care se găsește și astăzi în fața Pieței Spaniei, pe Bulevardul Dacia, la numărul 99.  Construcţia acoperă 120 metri pătraţi având două subsoluri, parter şi patru etaje. Va cuprinde o sucursală a Poştei Centrale, adică un hall mare la Parter, cu ghişeuri pentru public, serviciul de poştă, telegraf, mesagerii şi telefon. Centrala a II-a automată va avea 3-4.000 numere noi telefonice, locuinţe pentru funcţionari şi serviciile auxiliare. Clădirea are o înălţime de peste 20 metri, toată în beton armat. Ultimul etaj al clădirii, precum și turnul s-au prăbușit la cutremurul din anul 1940.

Se pot observa în partea de jos a fotografiei vagoneții, care cărau gunoaiele ce urmau să fie arse în crematoriul de pe actualul spațiu din piață. Puteți să găsiți mai multe detalii despre marile probleme cu gunoiul ale Bucureștiului (este ceva ce urmărește societatea românească, din câte se pare...) pe adresa http://a-craciunescu.blogspot.com/2011/03/gunoaiele-bucurestiului.html. 

Foarte aproape de Piața Spaniei, pe Bulevardul Dacia, la nr. 105, este casa actorului Constantin I. Nottara (1859-1935) și a fiului acestuia, muzicianul Constantin C. Nottara  (1890 – 1951). Cei doi artiști aparțin unei vechi familii de origine greacă, cu rădăcini ce coboară 1000 de ani în timp, până în Bizanț. Însăși etimologia numelui – inițial Nottaras – ne vorbește despre faptul că strămoșii lor erau educați în tainele scrisului și literaturii, ajungând uneori oameni de seamă, așa cum a fost cărturarul Hrisant Nottara, patriarh al Ierusalimului la începutul secolului al XVIII-lea - după cum menționează Muzeul Bucureștiului pe site-ul său. 

Muzicianul Constantin I. Nottara își incepea studiile muzicale la Conservatorul de Muzică și Declamație, avându-i profesori pe D. G. Kiriac, Alfonso Castaldi și Robert Klenck. La vârsta de 17 ani studiază la Paris vioara cu George Enescu și Berthelier, avându-i ca profesori de compoziție pe Dufay și Thodou. În anul 1914 devine prim-violonist al Orchestrei din Charlottenburg, iar din anul 1918 revine în țară ca violonist al Filarmonicii și profesor la Conservator. A fost unul dintre membrii fondatori ai Societății Compozitorilor Români, iar în anul 1929 devenea fondatorul Orchestrei Municipiului București.

Casa Nottara, ridicată în plină perioadă modernistă în arhitectura bucureșteană, a fost construită într-un stil funcțional, de sorginte Art Deco, integrându-se perfect în arhitectura eclectică a întregului bulevard. În anul 1956, în memoria celor doi mari artiști, la initițiativa doamnei Anna Nottara, soția lui C.C. Nottara, a fost deschis pentru public Muzeul Memorial C.I. și C.C. Nottara care avea să funcționeze în imobil până în anul 2016.

Sursa acestor informații este muzeograful Corina Iliescu, care a fost sufletul muzeului vreme de peste 25 de ani! O cunosc de când eram copil și veneam împreună cu mama să stăm de vorbă cu doamna Anna, soția actorului C.C. Nottara. Dânsa se mutase la ultimul etaj al clădirii, acolo unde nu funcționa muzeul și unde a trăit până la sfârșitul vieții. A fost un mare priviliegiu pentru mine să o cunosc și să vorbesc cu dânsa despre istoria familiei, dar și despre multele povești petrecute în acea casă! Eram un copil de 5 ani când am cunoscut-o personal. Mama o știa de multă vreme, pentru că petrecuse mult timp în biblioteca casei, studiind din colecția de cărți uriașă a familiei, fiind profesoară de română. Mi-o aduc aminte pe doamna Nottara ca o persoană cu căldură în voce și o blândețe extraordinară! Într-o zi, doamna i-a spus Corinei Iliescu: - Corina, lasă băiatul să cânte la pianul nostru!

Și doamna Corina m-a condus cu un etaj mai jos, acolo unde pianul Bechstein al compozitorului Nottara m-a fascinat din prima clipă. Au fost multe zile în care, mai târziu, am studiat pe acel pian, prin generozitatea doamnei Corina, după ce Anna Nottara s-a prăpădit. Și tot multe au fost și audițiile și recitalurile pe care le-am dat acolo.

Mă simțeam ca acasă... De aceea, în 2016 când muzeul a fost închis și colecția a fost mutată la Muzeul Bucureștilor, de la Universitate, parcă s-a rupt ceva în mine!.. O parte din copilăria mea s-a petrecut în acea casă...

În spatele Casei Nottara, pe strada Alecu Russo, paralelă cu Bulevardul Dacia, este casa în care m-am născut.

Construită mai devreme cu 3 ani, în 1928, de către Petre (Petru) Ghica și proiectată de un arhitect francez, Pomprian, vila cu demisol, parter și etaj este în stil Art Nouveau, spre deosebire de casa Nottara, care este Art Deco. De altfel, atunci cand s-a construit casa părintească, stilul Art Deco abia ce se lansase, în 1925 la Paris, iar arhitectul Pomprian era deja de câțiva ani în România, astfel că această clădire avea să fie ultima proiectată de el în stilul Art Nouveau, cu linii curbe și tipar ondulat, următoarele fiind în noul stil Deco, mai eclectic.

Descendent al unei ilustre familii, întinsă pe 12 generații, Gheorghe Ghica fiind cel sub a cărui domnie Bucureștiul devine, în 1659, Capitala Țării Românești, Petre (Petru) Ghica, primul propietar al casei, a fost locotenent și diplomat. 

Având în familie titlul de Prinț, Petre Ghica s-a născut la Paris, în anul 1874, ca fiu al lui Alexandru Ghica (1846-1902) și al Mariei Mavrogheni (1851-1901), fiica lui Petru Mavrogheni, fost ministru de finanțe în guvernul Lascăr Catargiu din perioada 11 martie 1871 - 30 martie 1876, apropiat al lui Mihail Kogălniceanu.

Cea de a treia soție a lui Petre Ghica a fost Ana Athanasovici, mariaj cu ocazia căruia au construit casa din strada Alecu Russo, cumpărată de la soția supraviețuitoare de către ai mei.

Familia Athanasovici are, de asemenea, o istorie foarte interesantă:

George Athanasovici (1822 - 1892), cu studii de specialitate la Atena şi Paris, a fost primul medic legist al Capitalei, fiind întemeietor, alături de doctorul Carol Davila, al Şcolii Naţionale de Medicină din Bucureşti.

Familia Athanasovici a făcut parte din marea burghezie bucureşteană, bucurându-se de prestigiul unor căsătorii boiereşti precum şi de o avere considerabilă. Casa de pe strada Batiştei 34, în care se găseşte astăzi Centrul Cultural Maghiar, a aparţinut lui Vladimir Athanasovici, fost senator liberal.

Pe strada Take Ionescu (fosta Beloianis, fosta Atena, fosta Catun), colt cu bulevardul Magheru (fost Take Ionescu), la nr 11, se află acum una dintre clădirile Academiei de Studii Economice. Dar, în trecut, la începutul secolului XX, imobilul i-a aparținut Mariei Athanasovici (Marie-Jeanne Ventura – Athanasovici), sora Anei Athanasovici-Ghica, o doamna foarte cunoscută în societatea bucuresteană, ”fiindcă dădea săptămânal primiri fastuoase în apartamentele dumisale”, după cum se povesteste în documente ale vremii. 

Casa doamnei Athanasovici a suferit mai multe pagube în urma bombardamentelor germane din 1916, datorită faptului că nemții doreau să bombardeze casa lui Take Ionescu, prim ministru la acea vreme, casă aflată peste drum. Multe dintre bombe au atins însă casa doamnei Athanasovici, spre disperarea acesteia:”Cu ce ma incalzeste pe mine ca dă în Take Ionescu, dacă crapă în casa mea?! Mai bine mi-ar prinde să știu că dă în mine și crapă la Take!" - (preluat din ”Dicționarul Contimporanilor” al lui Dim. R. Rosetti, Editura Populară, București 1897) Ca o ironie a sorții, clădirea care i-a aparținut doamnei Athanasovici poartă azi numele lui Take Ionescu!..

În această casă, a locuit și Ana Athanasovici-Ghica,  viitoarea soție a lui Petre Ghica.
După căsătoria cu acesta au locuit împreună în strada Alecu Russo. Din păcate, Petru Ghica a murit în 1942. După finalul celui de Al Doilea Război Mondial și venirea la putere a comuniștilor, Ana Ghica a reușit, printr-un artificiu, să-și păstreze casa. La îndemnul avocatului familiei, a donat de bună voie statului moșia pe care o deținea în fostul județ Romanați (astăzi Olt). Drept ”recompensă”, comuniștii i-au lăsat casa. Doar că, obișnuită să trăiască pe picior mare și nemaiavând nicio sursă de venit, Ana Ghica a început să vândă din casă: tablouri, bibelouri, mobilă... tot! Absolut tot! Când nu a mai avut nimic de vândut și îi rămăsese doar patul și o masă, a vândut casa. Întâi partea de jos, apoi, după ce a cheltuit și acei bani, partea de sus. S-a prăpădit în anul 1969 și a fost înmormântată în cimitirul Bellu alături de soțul ei, Petru Ghica.

Lipită de casa natală este clădirea în care a locuit arhitectul Nicolae Nenciulescu (1879-1973).  Vila este una complexă, pe colț, cu 3 scări de acces și mai multe apartamente. Arhitectul a locuit pe partea din str. Alecu Russo, apartamentul fiind lipit de camera mea din casa vecină. 

Fiul unui funcționar la Tribunal, Nicolae Nenciulescu s-a născut pe 6 septembrie 1879, în Bucureşti. Între anii 1887-1910 a urmat Liceul Sfântul Sava din București și apoi Şcoala Naţională Superioară de Belle Arte din Paris, obținându-și diploma în 1910. 

În noiembrie 1928, a fost numit suplinitor, iar trei ani mai târziu profesor la Catedra de Sterotonomie și Teoria Umbrelor. În 1938 a fost nominalizat la Catedra de Arhitectură Generală, în postul rămas vacant în urma decesului profesorului Nicolae Ghica Budești, unde a predat până în octombrie 1946. În anul 1942 a primit titlul de prodecan al Facultăţii de Arhitectură.

A fost membru în Consiliul Tehnic Superior din Ministerul Lucrărilor Publice, în Comisia de Sistematizare a oraşelor din ţară, în Comisia de refacere pentru lucrările de la Palatul Regal şi totodată arhitect diriginte al acestor lucrări, în perioada 1928-1949 (informații preluate de pe site-ul www.arhitectura-1906.ro ) .

De la venirea lui Carol I, Palatul Regal a cunoscut tot felul de modificări, modernizări şi, mai ales, dotări. În decembrie 1926, un incendiu distruge vechiul palat şi impune refacerea sa radicală. Ferdinand, care întregise România şi continua opera de modernizare a ţării începută de unchiul său, Carol l, se apucă de treabă, desemnându-l pe arhitectul Casei Regale, cehul Karel Liman, cu această sarcină. Anul următor, însă, Ferdinand moare şi urcă pe tron nepotul său de numai 5 ani, regretatul rege Mihai I al României. După 3 ani, în 1930, Carol al II-lea se întoarce, foarte hotărât, în ţară, şi chiar demolează ce mai rămăsese din palat, construind un altul, în 1937, după planurile arhitectului Nicolae Nenciulescu. De fapt, arhitectul Nenciulescu preluase sarcina refacerii Palatului Regal încă din 1928 când, un an după moartea lui Ferdinand şi cu un an înaintea propriei sale dispariţii, Karel Liman îi predase această responsabilitate. Nenciulescu se ocupă de lucrările - practic neîntrerupte - de la Palat, iar după venirea comuniştilor continuă şi amenajarea pieţei Palatului după planurile sale.

De-a lungul anilor a fost decorat cu distincțiile Coroana României și Steaua României în grad de ofițer, fiind și ofițer al Instrucțiunii Publice din Franța și ofițer al Legiunii de Onoare franceze.

Inițial, Nenciulescu a locuit pe strada Alexandru Sahia (actuala Jean-Louis Calderon) nr. 6, într-o clădire  superbă, proiectată de Ion Mincu. De acolo a fost însă dat afară dupa război și a locuit o perioadă în condiții extrem de dificile, până s-a mutat în casa din Alecu Russo în care a trăit până la finalul vieții.

Soția sa, Zoe Nenciulescu, era foarte bună prietenă cu mama.  De două-trei ori pe săptămână se vizitau reciproc și stăteau la cafea. Pentru mine, tanti Zoe, așa cum îi spuneam, era tare urâcioasă, pentru că, de obicei nu mă băga în seamă și vorbea mult cu mama despre familie și chestii despre care eu nu înțelegeam mai nimic... Abia ceva mai târziu, prin anii 80, aproape de finalul vieții, tanti Zoe a început să îmi stârnească curiozitatea și, dintr-o dată, mi s-a părut mult mai bună și mai interesantă...

Tot în anii 80, în casa ei s-au filmat scene pentru filmul Rug si flacără, regizat de Adrian Petringenaru. Rolurile principale au fost interpretate de actorii Ion Caramitru și Florin Piersic. Evident că, în acele zile, am fost tot timpul prezent în casă, tanti Zoe asigurându-mi un loc privilegiat, de unde am putut urmări întreaga filmare a scenelor! Iată scene din film, realizate în casa din Alecu Russo:

Pe latura casei dinspre Piața Spaniei a locuit, la etajul 1, Gabriel Țepelea (1916 - 2012), om de cultură și politician, profesor universitar și membru important al PNȚCD.

Tot pe strada Alecu Russo, la nr. 21, se găsește imobilul în care a locuit Ana Aslan, inventatoarea Gerovitalului (vitamina H3). Marea savantă s-a născut la 1 ianuarie 1897, la Brăila, fiind cel mai mic dintre cei patru copii ai Sofiei Aslan și ai lui Mărgărit Aslan, ambii intelectuali de origine armeană. Urmează cursurile Colegiului Romașcanu din Brăila. La 13 ani își pierde tatăl. Familia Aslan părăsește orașul natal și se mută la București. În 1915, Ana absolvă Școala Centrală din București, foarte aproape de strada Alecu Russo, instituție celebră despre care vom spune mai multe în alte articole. La 16 ani, visează să ajungă pilot și chiar zboară cu un mic aparat, tip Bristol - Coandă. În cele din urmă se decide să devină medic. Declară greva foamei pentru a înfrânge împotrivirea mamei și se înscrie la Facultatea de Medicină.

În timpul Primului Război Mondial, Ana Aslan a îngrijit soldații în spitalele militare din spatele frontului de la Iași. După întoarcerea la București, în anul 1919, ea a lucrat alături de marele neurolog Gheorghe Marinescu. Trei ani mai târziu, a absolvit Facultatea de Medicină. Este numită preparator la Clinica II din București, condusă de profesorul Daniel Danielopolu, care o îndrumă și în alcătuirea tezei de doctorat.

Urmează o activitate didactică și spitalicească la Filantropia, Institutul Clinico-Medical al Facultății de Medicină din București, Clinica Medicală din Timișoara, Spitalul CFR. Din 1949, devine șeful Secției de fiziologie a Institutului de Endocrinologie din București. Este punctul de plecare al carierei ei de gerontolog. Experimentează procaina în afecțiunile reumatice, în cazul unui student țintuit la pat din cauza unei crize de artroză. Continuă cercetările într-un azil de bătrâni și evidențiază importanța procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă. Obține rezultate remarcabile, care sunt comunicate Academiei Române (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ana_Aslan ).

Clădirea din Alecu Russo nr. 21 este încadrată de două imobile masive ale R.A.A.P.P.S., construite pentru personalul Corpului Diplomatic în anul 1979.  

Strada care face legătura dintre Alecu Russo și Bulevardul Dacia este una foarte scurtă și se numește Margareta Sterian. Nu are pe ea, practic, nicio casă! Pe o parte este fosta Centrală Telefonica 2 cu adresa pe Dacia nr. 99, care se prelungește mult, despre care am vorbit mai sus, iar pe cealaltă parte sunt două case, ambele pe colț. Cea în care a locuit arhitectul Nenciulescu, cu adresa pe Alecu Russo nr. 11, iar o alta care are adresa pe Bdul Dacia nr. 101, deși intrarea este pe Margareta Sterian. 

Clădirea, absolut superbă, a fost naționalizată, iar în ea au locuit, la un moment-dat, vreo 10 familii. Treptat, prin anii 70-80, s-au mai rărit locatarii rămânând doar trei familii, fiecare ocupând un nivel din clădire. Curtea acesteia răspunde în curtea casei părintești, iar la parter, cu fața spre curtea mea se află o terasă mare. Pe acolo mă cățăram eu să merg la prietenul Matei, copilul familiei care locuia în acel moment la parterul clădirii. Sâmbătă seara, aproape constant, ne vizitam reciproc, dar niciodată prin alt loc decât cățărându-ne pe acea terasă... Matei a plecat din țară la finalul anilor 80, împreună cu toată familia. Din păcate nu mai știu nimic de existența sa...

Întorcându-ne în Piața Spaniei, am să vorbesc puțin de alte două imobile mai masive, două blocuri. Primul dintre ele, situat pe colț cu Bulevardul Dacia, este opera arhitectului Horia Creangă, nepotul lui Ion Creangă, cel care a proiectat, printre altele și blocul Aro, ce a adăpostit Cinematograful Patria, de pe Bulevardul Magheru.

În fine, ultimul imobil despre care vă mai spun ceva, în acest prim articol dedicat Zonei Bulevardului Dacia, este blocul de vis-a-vis de cel proiectat de Horia Creangă, cel în care, după 1950, a locuit - la etajul 1 - Tanța Gheorghiu, fiica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.